Pavel Bucur & Monumentul de la Straja - Interviu cu actorul Mircea Diaconu

INTERVIU cu MIRCEA DIACONU, actor, europarlamentar roman

3656 vizualizari

CV: de cand va cunoasteti cu Pavel?

 

M.D: 1969. Un an dupa 1968, cand au intrat tancurile sovietice in Cehoslovacia;  timp in care Romania, la vremea aceea, prin conducatorul sau de atunci a avut o pozitie normala de aparare a independentei unei natiuni. Asta a contat foarte mult si va spun imediat de ce. Pentru ca exact in acel an, 1969, am plecat in vacanta, ca de obicei, si am primit un telefon de la Primarie. Atunci asa era, venea cineva de la Primarie si iti spunea : „ ai aviz telefonic, vii la ora cutare, ca te va suna din nou cineva de la Bucuresti” . M-am dus cu bicicleta si am stat. De la Bucuresti m-au sunat doi colegi de-ai mei care mi-au spus sa vin imediat la Bucuresti pentru ca incercam sa pregatim un spectacol pentru un festival de teatru in Polonia Wroclaw, foarte mare festival de teatru experimental.

 

CV: erati student?

 

MD: Eram student in penultimul an, in anul trei. Si m-am dus, cu trenul. Nu stiam nici ce se intampla. Acolo ne-am adunat un grup. Erau 3 regizori de teatru din anul meu, 5 actori, 2 fete si 3 baieti. Pavel Bucur era un baiat care nu avea barba atunci. Era inalt si frumos, caruia noi ii ziceam CLI si care facea scenografia specatcolului nostru. Era si un muzicolog extraordinar pe care-l gasisera atunci. Nu facuse niciun pic de muzica de teatru si se numeste Iosif Hertea, Puiu Hertea. Care intre timp a facut o cariera uluitoare de muzica de teatru si nu numai. Era si un dansator profesionist si niste texte pe care colegii mei regizori le selectasera de la Institutul de Folclor. Folclor pur, nealterat, pus pe masa.

 

Acest grup, cu totii, a construit un spectacol cu care am mers cu trenul doua zile si doua  nopti pana-n Polonia. Acolo am ajuns cu Pavel, care deja in tren, (inca nu ajunseseram la Wroclaw, am fost intai la Varsovia dupa aia am mers pana la Wroclaw), deci deja in tren el avea doua prietene. Acum, au trecut anii, sigur ca da, in ultima vreme l-am cunoscut si altfel. Am fost si vecini de cartier si ne vizitam cu fetele lui si cu familia lui. Pot spune lucrurile astea pentru ca erau inainte. Cadeau fetele, polonezele in general-  ca asta am vazut-o cu ochii mei, ca mustele. Intr-o parte si in alta, cand el aparea... era fabulos. 

 

Atunci ne-am cunoscut. Am trait ca-n armata cumva, cu totii. Ne-am facut spectacolul cu totii la Casa Studenteasca. Noptile, zilele...,  in continuu,  pana l-am facut. Iar acolo, la fel, ne-am amenajat, ne-am adaptat, am facut tot ce puteam si a fost un succes de nedescris la vremea aceea. Scenografia era a lui ( a lui Pavel Bucur). Facuse trei panouri negre, care se miscau practic. Erau doua in fata, unul in spate, se modificau. Mai era o toba pe un piedestal, luminile erau extraordinare. (Lui Pavel Bucur noi ii spunea CLEE si toata viata asa i-am spus).

 

CV: a avut succes spectacolul?

 

MD: Uluitor. La vremea aceea erau fenomene teatrale de mare importanta. Unul dintre ele se numea „Bread and Pappet”. „Bread and Pappet” era o trupa fenomenala de hippie americani, care faceau de ani de zile acelasi spectacol pe care-l perfectionau de la an la an. Mergeau prin toata lumea, ca un fel de satra, cu copii, cu plete lungi, care adunau doape de peste tot si umblau printre picioarele lor si ale noastre. Atunci am vazut acest spectacol „Bread and Pappet”, care era deja in istoria teatrului universal, deja se invata despre el. Cand ne-am intors la Bucuresti, am invatat noi la facultate, am invatat despre ei, si am avut sansa sa ii vad. 

 

Ei erau incontestabil trupa numarul unu a festivalului. Era o tabla neagra, pe care se scria cu creta fiecare top al fiecarei zile al trupelor care fusesera. Toata Europa si lumea erau acolo. Noi am jucat la un moment dat. Nu ne-au dat nici sala. Pavel a hotarat sala, a acceptat sala, s-a dus s-o vada. O sala de dans, ca nu aveau alte sali, eram romani, nu prea conta, nici ore de spectacole nu aveam cum trebuie. Atunci ne-am decis sa jucam la 11:45, noaptea. De ce si 45, sa nu ma intrebati?! Habar n-am. Asa am jucat spectacolul, intr-o sala de dans. Adaptarea a facut-o Pavel, noi am jucat. Dupa o zi si o noapte, cand din nou s-a scris tabla, era pe stanga tablei „Bread and Pappet” si celalalte trupe, iar pe dreapta trupa din Bucuresti si celalalte trupe. Pe cuvantul meu de onoare! 

 

Cand m-am intors acasa am scris, dar numai eu, despre lucrurile astea. 

 

C.V.: cine a fost regizorul spectacolului? 

 

Spectacolul l-am construit cu totii. Spectacol colectiv. Practic am lucrat niste texte de la Institutul de Folclor, cum ar veni o succesiune nastere, viata, moarte, iubire, intr-un fel de amalgam de miscare, sunet, cant, text pur si simplu, imagine… era absolut senzational, va spun. Din pacate nu se filmau lucrurile astea. N-au ramas decat martorii, eu sunt unul dintre ei. Ceilalti o parte mai traiesc, regizorii nu. Unul singur mai traieste si e in America, Andrei Belgrader. Din pacate cei mai multi nu mai sunt. Asta-i viata… 

 

A fost senzational. Atuci l-am cunoscut pe Pavel si ne-am imprietenit pentru tot restul vietii. Toti care au participat atunci, in aceasta experienta unica, am ramas ca fratii.

 

Cand ne-am intors asta a fost sansa noastra,  ca trecuse un an de la Cehoslovacia. Pentru ca trecand din tara-n tara cu un tren de clasa a 2-a am facut mult mai mult.

 

Am mers pana la Marea Baltica, am jucat si la Marea Baltica, la Sopot, langa Gdansk, acolo am jucat exact ca un premiu dat noua ca trupa dupa festivalul acesta in care noi am fost foarte buni. Dupa aceea am venit de acolo, de la Marea Baltica pana in Bucuresti cu trenul de clasa a 2-a. Cred ca 4 zile a durat drumul. A fost infernal si fara bani si fara mancare, dar cu haz.

 

Totul de neuitat. Iar cand am ajuns in Cehoslovacia, cei din tren si controlorii si restul cand au aflat ca suntem romani... am avut un regim special. Am primit de mancare, am primit prietenie. Pentru ca eram romani; la vremea aceea conta.

 

CV: V-ati mai intersectat?

 

MD: Sigur! Fiecare si-a terminat facultatea, am inceput carierele, ne-am revazut si ne-am recuplat si s-a facut, asa a fost soarta, ca el sa-si ia o casa in zona 1 Mai, zona Filantropia, iar eu pe partea cealalta a Filantropiei. Practic erau 4-5 strazi intre noi. Ne vizitam cu fetele, furam idei ce mai faceau ei la casa lor, eu la casa mea.

 

CV: cum era Pavel, ca artist, ca lucru, ca idei, ca aspiratie? El a avut niste teme care l-au obsedat de cand era tanar.

 

MD: Vedeti, discutam acum despre un timp lung, care a insemnat ani: cariera la fiecare dintre noi si lucruri care au ramas dupa cariera fiecaruia. Am aflat de curand ca macar unul dintre monumentele lui, cel de la Straja, a fost vandalizat. E greu de inteles pentru mine lucrul acesta, imposibil de inteles. Nu stiu, faptul ca suntem inca in viata sau din pacate unii dintre noi s-au dus de curand, asta nu minimalizeaza valoarea lucrurilor ramase. Ar trebui protejate, pentru Dumnezeu!  Cred ca gresesc eu. Sunt lucruri in Romania si exista pe teritoriul tarii noastre facute in urma cu 1000 si multi ani, cu multe secole-n urma si primesc acelasi gen de tratament, aceasi neatentie, neglijenta.. este infernal ceea ce se petrece. Ar trebui sa ne revenim. Si el este unul dintre cei care au patit-o.

 

CV: e ceva ca prim pas, in general pentru toata situatia patrimoniului romanesc, de facut ca sa se inceapa sa se indrepte situatia?

 

MD: Da sigur ca da. Cineva trebuie sa zguduie pe cineva. Cumva sa-l iei de gat, de piept, de picior, de ce apuci..., pe autoritate macar. Ca pana la urma nu se poate altfel. Sau cel care face, cel care se semneaza. Intamplator daca-l vezi ca semneaza pe ceva de Brancusi, pe Masa Tacerii, nu ma refer la cel care s-a asezat pe scaunul de la Masa Tacerii, macar n-a scrijelit, pentru ca fundul face mai putine ravagii decat cuiul. Dar am vazut de curand la un mozaic, din secolul II, de la Constanta, niste baietii faceau niste gratare, sa manance si ei niste mici… pana la urma ma adresez cetatenilor, trecatorilor. Daca vezi ca cineva cu capul, nu la el, ca loveste pe cineva, bate un copil, omoara- Doamne fereste !- pe cineva, nu sari? Despre asta este vorba. Cineva omoara ceva care-i irepetabil. Totul se poate si nimeni nu ne trage de maneca. Hai sa ne tragem noi intre noi, daca autoritatile nu!  Autoritatile au foarte multa treaba sa prinda niste hoti imaginari sau ireali. Pe unii ii prind pe altii nu vor sa-i prinda, nu-i vad, in fine..., e o varza intreaga, acolo se fac alte jocuri. Sunt ocupate autoritatile, macar noi intre noi sa ne tragem de maneca unii pe alti. Nu stiu...,  ceva civic, ceva cetatenesc macar, pana cand ne revenim! 

 

CV: Din punct de vedere legislativ, se poate face ceva?

 

MD: Legislativ, toate sunt protejate. Legislativ orice vandalizare, de orice fel, e incriminata.. nu, nu, nu-i o problema asta, legi sunt. Eu asta as vrea sa fie foarte limpede. Sunt sigur de asta. Deci legislatie avem pe toate subiectele… si pe taierea padurilor, pe tot. Exista, dar nu se aplica. Cine sa le aplice? Tot oamenii. Cine sa le verifice? Tot oamenii. Deci problema e la oameni.

 

CV: Sunteti reprezentantul nostru in Parlamentul European. Cum vede lumea de acolo Romania ca spirit, nu ca politica?

 

MD: E bine, nu-s vesti proaste. In primul rand noi crosetam acasa ceva ce nu-i real. Crosetam ceva si dam afara si scriem pe noi, peste tot scriem „noi suntem cei mai corupti din Europa”. E o trompeta pe care tot timpul o spunem, o amplificam, o aratam. Si nu e adevarat. Nici statistic nu-i adevarat. Dar intra in constiinta publica europeana. Asta-i „meritul” nostru, nu al lor.

 

Ei uitandu-se catre noi, nu au acelasi gen de perceptie sau nu au perceptie nervoasa de tipul asta, poate sa inteleaga multe lucruri. Mai departe,  despre romani:  fiecare de acolo vede. Il vede pe unul care l-a ajutat sa-si repare masina, pe unul care i-a rezolvat casa, pe unul care a sarit la Londra si a facut un lucru extraordinar, ceea ce trebuie sa faca un OM, un OM asa face, cand vede ca altul omoara pe altul, sare cu ce apuca, asta face un OM normal. Ce ne miram? Da, a facut ce trebuie! Si-s multe cazuri de tipul asta. Pe acelea le vad oamenii. Dar daca discutam de patrimoniu, o colega de-a mea din parlamentul european, care e in comisia de cultura, o spaniola, oameni de toata isprava (nu stiu de ce o cheama BARBAT), mi-a tot spus de o luna incoace ca vrea sa vina cu familia in Romania; si m-a intrebat ce-i recomand.  La un moment dat imi trimite un email si-mi spune: „Am primit niste indicatii sa vad urmatoarele lucruri in Romania”. Ma uit pe ele, erau impecabile. „De unde le-ai primit?”, i-am zis. „De la cunostinte, de la prieteni care au fost in Romania”. Erau exact ceea ce trebuie sa vezi mai calitos, mai special si mai identitar din Romania. Jos palaria! Deci perceptia e reala, si e normala si nu e urata! Pe de alta parte, eu, ca om cu doua maini, doua picioare, am de discutat cu altcineva care este la fel ca mine, ori deputat, ori nedeputat, n-am avut nicio secunda sentimentul ca se uita altfel pentru ca-s roman. Iar dupa ce vorbim cateva fraze sau ne vedem de 2-3 ori, suntem prieteni sau suntem intre relatii foarte stranse. S-au spart barierele dintre noi, nu-i nimic de ingrijorare. Partea proasta este ca noi facem despre noi genul asta de imagine negativa. Noi o impingem afara si este profund gresit.

 

Este o vorba romaneasca... Sunt multe si sunt destepte, care au venit din ceva, nu au venit pur si simplu din aer, si daca puteai sa spui despre un om „ca-i dintr-o bucata”, deci nu din mai multe bucati, ci dintr-o singura bucata, asta era PAVEL. Era chiar dintr-o bucata, la propriu, la figurat, oricum ai fi dat-o, el era dintr-o singura bucata, si era perfect, coerent cu el, cu pamantul, cu natura cu nordul tarii de unde a venit. Exact asta era PAVEL, dintr-o bucata ! 
 




Pavel Bucur & Monumentul de la Straja - Interviu cu actorul Mircea Diaconu

Comentarii



Nume



Comentariu