Regia: Liana Ceterchi
Scenografia: Sanda Mitache
Distributia: OLGA TUDORACHE, LUCIAN NUTA
Citeva ginduri despre piesa si restul
“Piesa “Portretul Doamnei T.” este cea de a treia colaborare a mea cu Doamna Olga Tudorache, dupa “Noiembrie” (in 2003 la TNB) si “Peste cu mazare” (in 2004 la Theatrum Mundi si 2007 la Teatrul Metropolis).
In legatura cu continutul piesei, am fost intrebata daca (si s-a si scris de altfel chiar in presa ca) piesa ar contine fragmente din viata Dnei. Tudorache, ceea ce nu e asa, sau nu in mod direct. Desi o cunosc de multi ani pe Dna. Olga, dinsa niciodata nu mi-a “povestit” lucruri din viata dinsei, nu mi-a facut “confidente” pe care eu apoi sa le fi folosit in piesa. Eu am scris o fictiune, si episoadele povestite acolo sint asa cum am simtit si mi-am imaginat eu ca ar fi putut sa le traiasca un asemenea personaj.
Cu atit mai interesant mi s-a parut faptul ca Dna. Olga insasi si-a asumat acest text intr-un mod cvasi-autobiografic, spunind la un moment dat chiar: “Doamna T. sint eu!”, si ca mi-a povestit cum prieteni vechi de-ai dinsei au “recunoscut” anumite momente din viata dinsei, si chiar ea insasi mi-a spus ca sint multe momente pe care “chiar asa le-am trait” – un exemplu ar fi printre altele scena cu fetita din mansarda care se gindeste la tatal ei si spera sa-l vada venind pe strada – eu insa n-am stiut asta, nici n-aveam cum s-o stiu, a fost numai o intuitie – si la un moment dat, glumind, chiar spuneam ca, daca a fost o comunicare intre noi legata de aceste episoade, ea trebuie sa fi fost cumva de natura “telepatica” – desi sint medic si om de stiinta nu pot sa exclud a priori posibilitatea existentei chiar a unor asfel de forme de comunicare, mai putin intelese sau documentate stiintific in momentul de fata.
De altfel, Dna. Olga mi-a spus in repetate rinduri, legat nu numai de acest text, ci si de celelalte: ” Exact asa as fi scris eu, daca as fi putut sa scriu!” – iar eu, percepind jocul dinsei pe scena, simt la rindul meu o concordanta profunda cu modul dinsei de exprimare si ca in orice moment, in fiecare secunda, fiecare modularea a vocii, fiecare privire sau ridicare de sprinceana, fiecare gest sint exact asa cum le-as face si eu, daca as putea sa joc. E foarte greu de explicat acest exact asa, poate imposibil, pentru ca nu e o potrivire oarecare, cum si se intimpla cu mai multi oameni in viata, mai ales cu cei cu care te intelegi bine, ci intr-adevar acel, poate unic, exact asa care iti corespunde intrutotul.
Probabil ca acestea sint aspecte ale unei “potriviri” mai adinci intre noi, si care a existat din prima clipa, de cind ne-am cunoscut, in seara zilei de 6 martie 1982, cind Doamna Olga a coborit, majestuoasa, scara care duce spre holul Teatrului Foarte Mic, parasit de spectatorii care plecasera de mult acasa si unde ramasesem numai eu, asteptind-o, pe jumatate moarta de frica, sub ochii unui portar nemultumit. S-a oprit in fata mea, m-a privit o clipa mijindu-si ochii, si a spus : “Mai copilule, sa stii ca ti-a calcat cineva pe fular!” si apoi, fara vreun alt cuvint, s-a apucat sa curete urma acelei talpi de pe albul fularului ca si cum pentru asta o asteptasem – si poate ca asa si era. Asta a fost, primul moment. Si asa a fost tot ce a urmat. Cumva perfect. Potrivit. O potrivire de dincolo de ceea ce poti explica simplu in cuvinte, si care nu inceteza sa ne mire, uneori cu oarecare spaima, dar mai ales cu mereu surprinzatoare bucurii. “Portretul Doamnei T.” e una dintre ele – si sper sa poata fi asa si pentru cit mai multi dintre cei care vor avea ocazia sa o vada.”
Ana-Maria Bamberger, Aprilie 2008
