De doua mii de ani, Ovidiu…

La un tarm de mare neagra cu istorii framantate

Cu povesti din stravechime si legende rasfirate,

Valurile sparg alene vara dulcilor efuzii

Si se-ntorc apoi a geme intr-o iarna de iluzii.

Nisipit intr-o clepsidra care-l trece monoton

Dintr-a vietii clocotire intr-al mortii abandon,

Plimba ganduri fara numar si-ntrebari dintr-o suflare

Un poet aproape singur, alungat din mare-n mare.

Are-n inima durere si adanca resemnare…

… dar se-nalta si-n speranta care uneori apare.

Se intoarce in „de ce”- uri, isi raspunde fragmentat

Si ne-arunca in misterul de milenii neaflat.

Intristat Ovidiu cerne marturii din alta viata,

Vechi iubiri si vechi dileme insirate –acum pe ata…

Printre soaptele nescrise care-i picura-n simtire,

Taine de-nceput de lume si de doruri de iubire,

El, poetul, se asterne intr-o noua regasire

In cetatea tomitana, spre vesnica pomenire.

Si inalta din ruine Templul dulce al iubirii,

Pentru ieri… si azi… si maine… , pana la sfarsitul firii…

Versuri: CORINA VOICU

Operator : ALEXANDRU ANDRIES

SILVIU CRANGUREANU

Asistenta tehnica: IONEL STANCIU

Editor : STANISLAV PESCU

Realizator : CORINA VOICU